Bicentenar Thoreau: Nesupunere eco-civică prin Walden

Bicentenar Thoreau: Nesupunere eco-civică prin Walden

pe marginea cărții lui Henry David Thoreau, Walden sau Viața în pădure. Traducere de Ștefan Avădanei și Alexandru Pascu, Editura Act și Politon, București, 2016 Azi, 12 iulie, se împlinesc 200 de ani de la nașterea lui Henry David Thoreau. Thoreau (12 iulie 1817 – 6 mai 1862) e recunoscut pentru lansarea conceptului de nesupunere civică când a refuzat să își plătească taxele pentru un stat care ducea un război considerat ilegitim și care susținea sclavia. Nesupunerea civică este preluată apoi și adaptată de Gandhi, Martin Luther King, de contracultura șaizecistă și de altermondialiștii din toată lumea, de critici la adresa inechităților globalizării și a autoritarismului statal. În România, a produs o influență de la începutul secolului XXI odată cu înmulțirea mișcărilor civice contestatare la adresa statului și a unor corporații cu practici neetice, în special campania Salvați Roșia Montană, care a influențat marile mișcări de stradă din ultimii ani de la noi. Thoreau a influențat cu atitudinea sa non-conformistă și tinerele generații de intelectuali, grupați la Cluj în jurul celui mai viu club literar din țară: Nepotul lui Thoreau. Thoreau este faimos și pentru influențarea majoră a ecologismului secolului XX prin simplitatea voluntară și perspectiva non-antropocentrică a naturii pe care o propunea în Walden (1854). Un alt aspect relevant constă în critica scriitoricească (și mai puțin sistematic-ideologică) a sistemului capitalist și a proprietății private, a economiei politice liberale, înaintea Capitalului lui Marx, din unghiul unei persoane care alege să se dezrădăcineze din civilizație într-un experiment de doi ani și să se înrădăcineze în natură, la Walden. Critica autoritarismului lu Thoreau i-a influențat liberali, progresiști , radicali și socialiști libertarieni, viața practică în natură și sugestiile sale etice i-a marcat pe ecologiști. Rândurile de mai jos sunt o contribuție modestă la întărirea unui curent de gândire deopotrivă ecologist și progresist în spațiul românesc, dar și în USR. Dar așa cum nici Thoreau nu era un rețetar sau un militant clasic, nici eu nu voi propune o rețetă de coagulare. În acest moment, cred că este important să găsim resurse intelectuale, mai ales în rândul gânditorilor progresiști, laici, radicali, stângiști, ecologiști din afară, dar mai ales autohtoni, pentru a fundamenta curente doctrinare alternative la cele hegemonice. (Neo)liberalismul dominant în cercurile intelectuale de la noi, uneori combinat cu (sau în contrapartidă la) (neo)conservatorismul sunt ideologii exclusiviste, ierarhice, antropocentrice și care nu au cum să unească o țară polarizată, divizată, măcinată de neîncredere într-un nou proiect de țară care să coaguleze energii și o viziune integratoare în preajma Centenarului Unirii. Dincolo de contextul local, aceste ideologii nu au cum să ne înarmeze pentru vremurile instabile care vor urma: schimbările climatice rezultate în urma poluării planetei, inegalitățile în creștere la nivel mondial datorate unei elite lacome din ce în ce mai decuplate de societate și natură, perpetuarea unor mituri ale pieței auto-reglabile și a statului minimal și neintervenționist, limitarea democrației la cea electorală, materialismul consumerist ca nou opiu al popoarelor care perimează vechiul țesut comunitar, privatizările vaste de resurse care fac din corporații actori mai importanți decât cei statali, holocaustul postspeciist în care fauna și flora sălbatice ale planetei sunt decimate.   Ecologismul lui Thoreau Spre deosebire de socialiști, radicalismul lui Thoreau este intuitiv, moral, nu „sistemic” ori colectivist și înclină spre un individualism metodologic (însingurarea nerealistă care i-a fost imputată). „Cooperarea este foarte parțială și superficială” (p. 76), de aceea fiecare om trebuie să-și descopere drumul propriu. Dar Thoreau nu se plânge de singurătate, căci viața lui e darnică, Include oaspeți, peisaj, vietăți sălbatice pe care le observa. Dar compania umană devine „prea ieftină” pentru că o cerem prea des „fără să fi avut timp să dobândim o valoare nouă” (p. 144) Thoreau prefigurează orientări ecologiste contemporane ca auto-sustenabilitatea (acum când vedem cartiere nemțești care își produc autonom energie verde proprie), vegetarianismul, cu un „meniu mai nevinovat și mai hrănitor” și un stadiu superior al civilizației datorat modului mai simplu de a procura hrana și lanțurilor scurte, non-poluante, de aprovizionare. Prefigurează calea cea lentă pentru a ne bucura de viață, fiind avocatul unei civilizații ce devine superioară nu datorită abundenței tehnice, ci datorită scopurilor superioare:
„Am descoperit că cel mai iute călător e cel care merge pe jos” (p. 60).
Descreșterea se realizează prin simplitate voluntară și printr-o critică a materialismului și creșterii economice. Natura este sursă, nu resursă extractivă. Economia este dezbărată de complexități până când devine gospodărire, în sensul său de bază. Dar e o gospodărire în sens ecologic, în care omul nu este decuplat de natură prin împroprietărire și privat-izare (în sens de privare a celorlalți de un bun comun). Ideile nu sunt neapărat originale, dar se impun prin puterea exemplului, prin concretețea încarnării lor (trăirea practică a realizării unei case sau exemplul practic, non-abstract, al nesupunerii civice). Thoreau critică creștinismul și prezintă panteismul în contra-ofertă. Curajul trebuie împărtășit, nu mila răspândită. Prea plinul, nu sacrificiul, trebuie dat ca exemplu. Sfinții au consolat lumea, nu le-a confirmat speranțele. În schimb, este sugerat un crez mai degrabă panteist, în care baia zilnică în lac apare ca „ritual religios și era cel mai bun lucru pe care-l făceam” (p. 97). Iar natura e mai relevantă decât „toate revelațiile scrise” (p. 326).   Critica muncii și a materialismului Omul a devenit propriul său sclav, al îndeletnicirilor care îl reduc pe individ la supraviețuire și mercantilism. Omul e parte a unui mecanism tocit pe care nu îl mai contestă, de aceea e nevoie de experimente pentru a înțelege societatea mai bine: „Majoritatea oamenilor duc vieți de tăcută disperare. Ceea ce se numește resemnare e disperare confirmată” (p. 14). Oamenii muncesc mai mult ca să mănânce carne și să bea alcool. Dar ce ce să fie nevoie de risipa aceasta de energie. De ce să câștigăm bani mai mulți pentru mode trecătoare? Mai bine le peticim, crede Thoreau. De exemplu, confecțiile sunt așezate pe o bază greșită pentru că „principalul obiectiv nu este ca lumea să fie îmbrăcată bine și cinstit, ci, fără îndoială, ca respectivele corporații să se îmbogățească”. Omul bogat este cel care reușește singur să facă lucrurile de care are nevoie. Alternativa înțeleptului „în privința luxului și plăcerilor” este o viață și mai simplă și mai plină de lipsuri decât cea a săracului. Simplitatea sa este egalitară pentru că Thoreau este „convins că dacă toți oamenii ar trăi la fel de simplu precum trăiam eu, atunci furturile și hoțiile ar fi necunoscute. Acestea se petrec numai în comunități în care unii au mai mult decât suficient iar alții nu au îndeajuns” (p.184 ). Mântuirea vine prin restricția nevoilor, chiar dacă autorul înțelege avantajele SUA care spre deosebire de Irlanda poate oferi carne zilnică muncitorului care trudește greu. Bogăția nu este în bani, ci în timp liber, nesupus robotei, acele „ceasuri însorite și „zile de vară pe care le iroseam” (p. 204).
„Nu respect munca, nici ferma în care orice are un preț, a aceluia care ar duce priveliștile, care și-ar duce și Dumnezeul la piață dacă ar putea căpăta ceva pe el, care se duce la piață pentru dumnezeul său; pe ogorul căruia nimic nu crește liber, al cărui lan nu are recolte, ale cărui pajiști nu au flori, ai cărui copaci nu au fructe, ci doar dolari; care iubește frumusețea poamelor sale, ale cărui fructe nu sunt coapte pentru el decât atunci când se transfomă în bani. Dați-mi sărăcia care se bucură de adevărata bogăție” (pp. 208-209)
Diviziunea muncii este devalorizată pentru că preocupările intelectuale sunt decuplate de cele practice (p. 58), dar și pentru că profesionalizarea ocupă mult timp spre deosebire de auto-suficiență. Într-un an face referire la 30-40 de zile de muncă zilieră, la 6 săptămâni de muncă agricolă, restul anului fiind dedicat studiului și meditației. Casa e făcută cu 28 de dolari, echivalentul azi a aprox. 850 de dolari.   Defectele proprietății private Critica vestului apare prin comparații frecvente, cu iz antropologic, cu alte societăți non-occidentale (amerindieni, antici, asiatici, laponi) cu scopul de a arăta un etos non-mercantilist. Viața primitivă este preferabilă datorită simplității ei. Înainte ca omul să devină agricultor, era culegător-vânător, „rătăcitor în natură” și contemplator al ei. Odată cu sedentarizarea, „ne-am lipit de pământ și am uitat cerul” pentru că nu-l mai privim când stabilim taberele pentru o noapte. Astfel „oamenii au devenit uneltele uneltelor lor” (p. 44). Occidentallii sunt înconjurați de prea multe proprietăți personale, pe care le conservă până devin adevărate „gropi de gunoi” (p. 76). Spre deosebire de occidentali, un trib amerindian arde în ritualuri purificatoare lucrurile de prisos. Munca pe viață, inutilă și dură, pentru a acumula o proprietate (casă, fermă). În schimb, înțeleptul este un latifundiar al sinelui său, pe care și-l cultivă prin contemplație și peregrinare:
„Sunt monarhul a tot ce cutreier / E un drept pe care nimeni nu mi-l contestă” (Thoreau citând-ul pe poetul Wiliam Comper, p. 91).
Omul modern „cunoaște Natura numai ca jefuitor”: „Din cauza avariției, a egoismului și a unui obicei mârșav, de care nu scapă niciunul dintre noi, de a considera pământul o proprietate sau mijlocul principal de a aduna proprietăți, peisajul este deformat, agricultura este degenerată odată cu noi, și țăranul duce cea mai josnică viață”. Tendința de deformare a naturii s-a acutizat în secolele următoare când peisaju agricol devine dominat de agro-businessuri. Spiritul cel bun îi spune să se desprindă de proprietate, să redevină culegător-vânător, cu cerul ca acoperiș, în care câștigarea existenței să fie distracție, nu ocupație: „Din lipsă de îndrăzneală și încredere au ajuns oamenii așa cum sunt, vânzând și cumpărând, petrecându-și viețile ca niște sclavi”. Totodată, economia politică liberală a lui Smith, Ricardo și Say, predată în școlile americane, este succint dezavuată pentru că este predată în detrimentul unei economii a vieții sinonimă cu filozofia (p. 59). Bogăția ar trebui măsurată în funcție de timpul alocat muncii spirituale, nu după belșug. Constată o decădere a muncitorului care devine funcția sa, la fel cum și țăranul se confunda cu munca sa agricolă.   Descrierea îndemn Stilul său e dens, maximalist, metaforic, paradoxal, sarcastic, polemic, iar prin adresarea frecventă la persoana a II-a singular și plural pare o scriitură-îndemn, activistă. Există tensiuni între stilul descriptiv și cel prescriptiv, între dorința de a se bucura de viață semi-sălbatică și dorința de a schimba societatea, între imnul închinat observării directe a naturii și dorința sa de recluziune pentru a citi. Alte tensiuni există între însingurare și dorința de a socializa, între mizantropie și speranță, între un refuz al progresului industrial și intuiție că tehnologia poate fi încastrată nevoilor spirituale de regăsire a sinelui. E frumoasă anecdota cărăbușului din concluzie, o poveste care întărește „credința în reînviere și nemurire”. Un cărăbuș din Noua Anglie ar fi ieșit din tabla uscată a unei mese din lemn de măr după 60 de ani și care provenise „dintr-un ou depus într-un copac viu” și care a fost auzit rozând lemnul mai multe luni până să iasă la suprafață. Autorul se întreabă cine știe ce mai poate ieși din „viața moartă și uscată a societății”, din „mormântul de veacuri” al umanității.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *
You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>