De aproximativ o săptămână (cam de când a devenit public că am obținut votul colegilor din Filiala Cluj a USR să candidez pentru Senat) m-am trezit ținta unor atacuri – mai mult sau mai puțin coordonate – care încearcă să-mi lipească etichete de extremism, ultra-stângism, ultra-radicalism etc. Nu reiau acum numele jurnaliștilor, blogerilor și trolilor de pe Facebook care au pus umărul la diseminarea acestor etichete pentru simplul motiv că am de făcut o mărturisire: da, așa e, vă mulțumesc pentru publicitatea făcută.

Mai mult, drept dovadă a veridicității mărturisirii voi enumera toate extremismele din programul cu care am candidat în Filiala Cluj a USR și pe baza căruia am primit voturile colegilor de aici.

Da, sunt un extremist, pentru că mi-am intitulat programul ”Jos Zidul!” (programul, în format .pdf, aici), referindu-mă în mod direct la gardul care înconjoară Casa Poporului. Și sunt extremist nu doar pentru că mă gândesc că spațiul ăla verde dintre zid și Parlament le-ar prinde extraordinar de bine bucureștenilor, ci pentru că am o viziune metaforică, legată de dispariția distanței dintre cetățeni și reprezentanții lor. Și o fi o chestiune extremă ca senatorii și deputații să se întâlnească periodic cu alegătorii lor, cu oameni din societatea civilă, cu experți pe diferite domenii din zona academică… Și tot un fel de extremism o fi și ideea ca, măcar săptămânal, în amintirea anilor de presă, să mai relatez public, de la fața locului, ca un fel de jurnal, cum se desfășoară lucrurile în Parlament.

Faptul că vreau să mă implic direct în dezvoltarea Roșiei Montane pe baza valorificării patrimoniului cultural și natural, dar și a energiilor civice e tot o dovadă de extremism. Mă bucur să fiu adăugat pe lunga listă a extremiștilor din Academia Română, din universitățile din România, dar și din străinătate, din Ordinul Arhitecților, din ong-urile de mediu, patrimoniu și drepturile omului, ba și a actualului premier Dacian Cioloș, care susțin același lucru. Și da, sunt bucuros să fiu catalogat ca fiind la fel de extremist ca membrii Consiliului Europei care, în mai 2014, și-au asumat declarația politică în care se arată că ”patrimoniul cultural este resursă strategică de dezvoltare a Uniunii Europene”. Și pentru a rămâne în domeniu, da, e o dovadă extremism să susții că mentalitățile dintr-o societate se pot schimba cu ajutorul culturii și că schimbările de mentalități aduc după ele și schimbări în societate. Iar proba maximului extremism e să susții că operatorii culturali independenți pot avea un rol mult mai mare într-o asemenea schimbare și că, implicit, merită o susținere mai consistentă.

Știu, tot extremist sunt atunci când anunț că voi lupta ca dezbaterile publice pe baza cărora se vor lua decizii politice și vor fi votate legi să fie reale, nu mimate, și că voi milita pentru transparentizarea activității de lobby (inclusiv prin realizarea unei legi a lobby-ului). În plus, voi avea grijă să egalizez șansele grupurilor cu opinii divergente să ajungă să și le exprime în fața parlamentarilor. Da, mărturisesc, să faci ca în cazul unei dezbateri legate de o lege să se audă și vocea celor care nu-și permit să ”investească” zeci, sute de mii și chiar milioane de euro în influențarea deciziilor politice, chiar e extremism!

Și să nu uit extremismul ăsta – că vreau sprijin pentru micro-întreprinderi și afaceri mici și medii autohtone, dar și o legislație a muncii și drepturi salariale (și conexate) care să tindă să fie comparabile cu cele din vestul și nordul Europei (într-o primă fază măcar către media UE). Că nu prea văd cum altfel am putea opri hemoragia, pierderea celor mai activi cetățeni, care pleacă la muncă în vest. Și e extremism când zic că mobilitatea (mutarea dintr-o localitate în alta și dintr-o țară a UE în alta) ar trebui să fie doar o chestiune de opțiune și oportunitate, nu de necesitate.

Ha! Uite încă o dovadă de extremism: solidaritatea! Și faptul că afirm că o comunitate și o societate sunt cu adevărat prospere atunci când membrii ei din categoriile cele mai defavorizate beneficiază de un nivel de trai decent, de acces facil și egal la servicii de locuire, sănătate, educație și culturale, care să le poată asigura dezvoltarea personală și mobilitate socială.

Nu e ultima pe listă, dar asta e mostra mostrelor, dovada dovezilor, extremismul extremismelor: promisiunea că atâta timp cât voi fi în Parlament voi vota orice moțiune de cenzură (indiferent de motivarea acesteia) îndreptată împotriva oricărui Guvern care nu respectă Pactul pentru Educație și, mai exact, procentele de 6% și 1% din PIB, pentru Educație, respectiv Cercetare sau care nu are măcar un program credibil de a ajunge pe parcursul viitoarei legislaturi (până în 2020) la acest procent. După ce am trecut asta în programul meu de candidatură, am aflat că și rectorii marilor universități din România ar fi cam la fel de extremiști și că au cam aceeași pretenție de la viitorul (viitoarele) guvern/guverne.

Desigur, nu pot să nu enumăr o altă probă de extremism: că îmi asum lupta cu corupția pe toate planurile: de la înlăturarea cauzelor sociale care generează primele niveluri ale acesteia (lipsa de acces sau acces dificil la servicii publice de sănătate, educație, administrative etc.), până la formele ei cele mai perverse – constituirea de rente și privilegii abuzive, ”finanțarea” partidelor politice (în fapt, cumpărarea deciziei politice), ”imunizarea” funcționarilor și decidenților politici etc.

Și mai am eu niște fixații extremiste, cum ar fi sprijinirea/instruirea țăranilor și micilor fermieri să se asocieze și să acceseze fonduri europene, atât pentru terenuri, cât și pentru micro-întreprinderi de prelucrare-procesare a produselor agricole (de la cereale, legume, fructe, la carne, lapte, lână etc.), sau creșterea nivelului calității vieții în zonele rurale și semi-urbane prin facilitarea accesului la servicii de calitate în domeniul educației, sănătății și, țineți-vă bine, în domeniul cultural! Da, are extremismul ei ideea asta de a susține centrele comunitare culturale în zonele rurale și de a încuraja operatorii culturali independenți să ajungă în astfel de zone (cum au ajuns alți extremiști cu jazz, teatru, filme, conferințe etc. pe la Roșia Montană, la FânFest, la Gărâna, Biertan și alte asemenea).

În fine, pentru a încheia strict cu programul cu care am candidat, e extremism să afirm că sănătatea înseamnă respectarea unui drept cetățenesc şi finanţarea eficientă a sistemului sanitar, asigurarea în mod real şi continuu a accesului populaţiei la medicamente, inclusiv cele compensate; stoparea exodului cadrelor medicale prin asigurarea unei salarizări la nivelul pregătirii şi responsabilităţii acestora. Unde mai pui că în conceptul dreptului la sănătate, eu am în vedere și serviciile legate de sănătatea mentală, precum și susținerea măsurilor de prevenție inteligentă și de îmbunătățire a stării generale de sănătate (dezvoltarea transportului în comun, a rețelelor de biciclete, eliminarea efectelor poluărilor istorice, acces la terenurile de sport ale școlilor și liceelor după programul școlar etc.).

***

Știu, veți spune că toate acestea sunt promisiuni deșarte și nu există nicio garanție că mă voi lupta până la capăt pentru toate extremismele enumerate mai sus (și altele care vor rezulta din consultările cu colegii de partid, cu simpatizanții și ceilalți cetățeni). Ei bine, câteva dovezi am în sprijinul faptului că nu doar promit, ci chiar am dovedit că sunt extremist.

În anii de criză (de prin vara lui 2009 până în toamna lui 2013), ca un extremist ce eram (și sunt) am refuzat cele câteva oferte de locuri de muncă (de conducere) venite din zona mass-media, care erau condiționate însă de cerința ”să o las mai moale cu Roșia Montană” (asta în condițiile în care veniturile mele lunare constante erau sub nivelul ratelor lunare la mașină, apartament și de nevoi personale). În acest timp,  echipe după echipe de moderați și echidistanți jurnaliști și blogeri români se plimbau prin Noua Zeelandă, Spania, Finlanda ori măcar pe la Roșia Montană, pe banii companiei, să ne poată povesti apoi cât de sănătoasă e cianura și cât de bine se pot conserva și salva monumentele istorice prin dinamitare.

De altfel, în primăvara lui 2009 aveam deja eticheta de ”taliban” (nu eram singurul, ci mai toți colegii de redacție). Ultimul motiv care s-a adăugat atunci pe listă era că nu înțelegeam de ce ar trebui să se plătească din bani publici servicii de publicitate pentru instituții subordonate Consiliului Județean, atâta vreme cât instituțiile de presă care ar fi primit banii nu puteau să facă dovada că aveau capacitatea să realizeze acele servicii. Faptul că am refuzat ”concesia” ca ziarul pe care îl conduceam (și care era singurul care avea auditare reală) să primească grosul rezervat presei tipărite mi-a adus calificativul de ”distrugător al presei clujene”, dar și unul dintre cele mai frumoase ”reproșuri” pe care mi l-a făcut, la supărare, șeful unui alt ziar: ”Nu înțeleg cum, la discuțiile cu Consiliul Județean, pe Mihai Goțiu l-au interesat mai mult principiile decât banii!” (!?). Întâmplător sau nu, mai toți cei care au sărit în ultimele zile să-mi amintească că sunt extremist, sunt dintre moderații și echidistanții din categoriile de mai sus.

Mă rog, primele dovezi de extremism vin încă de pe la 16 ani, în 1990, când protestam împotriva interzicerii părăsirii incintei liceului în pauze pe motiv că se deschisese un chioșc alimentar chiar în curte (!) ori, în stradă, la vizitele lui Iliescu și Roman la Deva. Câțiva ani mai târziu, în toamna lui 1995, mi-am confirmat extremismul când am fost delegat de colegii de la Drept să-i reprezint în Comitetul de grevă care a dus, în cele din urmă, la schimbarea Legii educației. De drepturile extremiste obținute atunci – burse mărite substanțial, reduceri la transportul în comun, anularea taxelor aberante, reprezentarea studenților în organele de conducere ale facultăților și universităților și autonomie universitară – s-au bucurat, ulterior, mai multe generații (inclusiv unii dintre cei care se întrec acum în acuzații de extremism la adresa mea).

Nu enumăr acum toate extremismele de care mă fac ”vinovat” în ultimul sfert de veac – campania e lungă, îmi mai păstrez surprize – dar vreau să le mulțumesc pe această cale tuturor membrilor juriilor literare, civice, jurnalistice, naționale și internaționale (cu membri de toate culorile) care mi-au premiat articolele și cărțile, de la cele de jurnalism cultural sau sportiv, până la cele de investigație jurnalistică, și de la poezie și proză până la non-ficțiune (pentru detalii aici). Le mulțumesc că au apreciat extremismele mele ;) !

***

P.S.: Cum spuneam, nu vreau să-i nominalizez pe cei care au pornit atacurile astea cu ”extremistul” Mihai Goțiu – le mulțumesc că mi-au făcut publicitate, dar eu nu sunt dispus să le fac și eu lor. Îi întreb doar (și-i rog să-și răspundă singuri în fața oglinzii) dacă: Au citit cu adevărat ce am scris și știu cu adevărat ce am făcut în ultimele două decenii și jumătate (încă din liceu și facultate)? Chiar cred că refuzul de a-ți încălca principiile (chiar și atunci când asta îți afectează direct viața), chiar cred că refuzul de a face compromisuri majore, chiar cred că lupta pentru propriile cauze și cauzele celor din jur, chiar dacă durează ani la rând sunt extremisme?

***

 

Text apărut inițial pe site-ul România Curată