D-nul Eugen Teodorovici, fost ministru al Finanțelor Publice și al Fondurilor Europene, acum consilier al premierului Mihai Tudose, vrea să relaxeze Legea anti-fumat, printr-o modificare care să le permită patronilor de localuri publice să decidă dacă vor sau nu la ei în incintă să se fumeze. Problema e că d-nul Teodorovici își închipuie că ne poate lua de proști, invocând justificări economice (detalii aici).

În ultimii ani, s-au prezentat numeroase argumente pro și contra interzicerii fumatului în spații publice închise. Cel mai puțin credibil împotriva interzicerii e, însă, cel legat de încasările mai mici la bugetul de stat de pe urma activității localurilor publice. Dacă e să vorbim de ”beneficii economice”, d-nul Teodorovici să ne spună și care sunt costurile suplimentare uriașe la bugetul sănătății cheltuite (sau care ar trebui să fie cheltuite) pentru a combate efectele fumatului, costuri pe care acciza le acoperă doar parțial. Asta dacă putem cuantifica financiar reducerea, în medie, cu 10 ani a duratei vieții fumătorilor, ori suferințele cauzate de cancer și bolile cardio-vasculare.

D-nul Teodorovici ar trebui să fie onest și să spună lucrurilor pe nume: marii perdanți și cei mai puternici susținători ai fumatului în localurile publice sunt producătorii de țigări. Ei sunt disperați de ”gaura” produsă de scăderea vânzărilor. Personal mă număr printre cei care, de un an și jumătate nu mai fumez (după peste 25 de ani de fumat, în care ajunsesem la o medie de un pachet și jumătate pe zi). E mai mult decât evident că interzicerea fumatului în localuri publice m-a ajutat într-o măsură considerabilă, acestea fiind locurile în care, cât se poate de pavlovian, aprindeam prima țigară după câteva minute și de multe ori ajungeam să le ”sudez”.

***

Nota bene: Într-adevăr, într-o primă fază, există pierderi pentru pentru proprietarii de localuri publice. Pe măsură însă ce obișnuința de a fuma în astfel de spații dispare, pierderile se reduc, clienții reîntorcându-se, rând pe rând. În plus, o parte importantă din clientela formată în perioada de interdicție riscă să fie pierdută dacă aceasta s-ar ridica. Pentru dezvoltarea turismului (în numele proprietarilor cărora pretinde că plânge d-nul Teodorovici) cred că se pot găsi alte metode de susținere, nu prin încurajarea fumatului. Și dacă se redeschide iar discuția cu pro și contra fumat în localuri publice, iar discuția se redeschide cu false argumente economice, reiau (mai jos) și eu câteva dintre marile minciuni ale istoriei marilor producători de tabac.

***

„Marlboro Country” e un ținut paradisiac, un ținut al aventurii și al spiritului liber. Al cailor sălbatici și al oamenilor cu care conviețuiesc. „Marlboro Country” a fost una dintre cele mai cunoscute, mai îndelungate și mai de efect campanii din istoria tutunului și din istoria publicității. Cowboy‑ii și caii din Ținutul Marlboro reprezentau imaginea unei libertăți ideale, fără nicio îngrădire, fără nicio restricție. O recompensă acordată celor îndrăzneți, celor care își luau destinul în mâini, aventurându‑se dincolo de limitele cunoscute și acceptate. Ce legătură aveau toate acestea cu fumatul ori cu țigările Marlboro? Absolut niciuna. Dimpotrivă, ceea ce transmiteau reclamele era contrazis în mod flagrant de realitate. Dependență, nu libertate; cancer, perfuzii, chimioterapie, nu galopul pe cai, au fost și sunt efectele fumatului. Dar, cu toate acestea, campania „Marlboro Country” a cucerit timp de decenii America și restul lumii.

Într‑o anumită măsură, ideea nu era deloc nouă, fiind mai degrabă o reluare a unei alte campanii celebre, tot în favoarea fumatului, inițiată de părintele PR‑ului, Edward Bernays, în anii ‘20 ai secolului trecut. Atunci, Bernays a ajutat industria tutunului să depășească unul dintre cele mai mari tabuuri sociale ale timpului: fumatul în public al femeilor. Acestea aveau voie să fumeze doar în zone anume desemnate, iar încălcarea restricției putea merge până la arestarea „contravenientelor”. Cu ocazia Sărbătorilor de Paști, în 1929, Bernays a organizat o paradă la New York, cu femei care fumau țigări „Lucky Strike”, ca formă supremă de eliberare. Cu largul concurs al mass‑media care au prezentat evenimentul ca o știre, nu ca pe o reclamă la țigările „Lucky Strike”, campania a avut un succes enorm pentru producătorii de tutun. Fumatul în public de către femei devenise o imagine a emancipării de gen. Tot mai multe femei au început să fumeze și să o facă în mod public. Bernays are o scuză minimă: la acea dată nu existau studii care să prezinte nocivitatea extremă a fumatului (ba chiar existau medici care recomandau fumatul… în scop terapeutic). Apariția unor asemenea studii a avut nevoie de zeci de ani pentru a duce la o restrângere a publicității pentru tutun.

În 1998, producătorii de țigări și 46 dintre statele americane au încheiat un acord prin care arhivele secrete, denumite „documentele tabacului”, au fost încredințate Universității Stanford. Robert Proctor, profesor de Istoria Științei la Stanford, a obținut accesul la arhive și, timp de un deceniu, le‑a studiat. La începutul anului 2012 a publicat cartea Golden Holocaust, bazată pe cercetarea documentelor, în care încearcă să explice cum a ajuns dependența de tutun să fie prezentată și percepută ca „o formă sublimă de libertate”.

Golden Holocaust vorbește despre o întâlnire secretă, din anul 1953, într‑un hotel din New York, la care au participat toți marii patroni din industria tabacului. Scopul era de a găsi o soluție publicitară de mare efect, care să minimalizeze impactul studiilor medicale care făceau legătura între cancer și fumat. Planul consta în câștigarea de timp prin răspândirea confuziei și prin utilizarea oricăror mijloace. „Trebuie să menținem controversa deschisă. Ceea ce trebuie noi să producem este îndoiala”, scria, într‑o notă secretă, un ofițer al companiei British American Tobacco. Profesorul Robert Proctor a estimat că producătorii de țigări au câștigat, prin această politică publică, zece ani în fața informațiilor certe privind pericolul tutunului. Și de aici rezultă un calcul alarmant: „între anii 1954 și 1964 a fost perioada de incertitudine în ceea ce privește efectul negativ al fumatului asupra sănătății. În toți acești ani, în care informațiile ajunse la populație au fost contradictorii și prea puțin clare, în SUA au fost vândute circa 8.000 de miliarde de țigări. Aceasta reprezintă un număr de circa opt milioane de morți în deceniile următoare.”

O altă intrigă este legată de poloniul 210. Frunzele de tutun fixează în mod natural acest element radioactiv, care apoi se regăsește în țigări. Industria tabacului a descoperit acest lucru în anul 1950. La început nu s‑a făcut nimic. Apoi s‑au încercat diferite tehnici pentru a scăpa de acest element radioactiv pe care îl descriau ca pe „o mică problemă”. Cercetările se făceau în secret. A le face cunoscute era ca și când „ai deranja un uriaș adormit”, scria un cadru din compania Philip Morris, în 1978. „Mă îndoiesc că aceste cercetări ar trebui expuse publicului”, se menționa în continuare. Studiile s‑au încheiat fără aplicabilitate practică, astfel că producătorii de țigări au hotărât să nu mai facă ceva împotriva poloniului 210. Date ulterioare au demonstrat că acest element este responsabil de un caz din o sută de cancer pulmonar.

O altă manevră, mai puțin cunoscută, este legată de Planul Marshall, de redresare a Europei Occidentale, după al Doilea Război Mondial. Un senator american a propus ca, pe lângă alimentele trimise Europei, să fie adăugate și câteva tone de țigarete din tutun galben. Acest tutun era mai puțin cunoscut în Europa, unde se fuma un tutun maroniu, mai puternic, mai înțepător. Cu această ocazie, „blondele” s‑au impus în Europa, spune Robert Proctor. Mai ușoare, ele se inhalează mai profund și dau dependență.

***

Ca o concluzie, întreaga istorie a fumatului s-a bazat pe ignoranță (la început) și pe minciuni și ”controverse” pe bandă rulantă, ulterior. Diversiunea cu încasările la buget (ignorând costurile) se înscrie în aceeași linie.