Note pe marginea cărții lui Emmanuel Macron, Revoluție. Traducere din franceză de Doru Mareș, Editura Trei, București, 2017, 342 pagini

 

Dezbaterile de idei în România în mediile intelectuale, academice și politice sunt sărace. Există un consens neoliberal pe teme socio-economice (privatizare, relaxare fiscală, capacitate scăzută de reglementare a statului), afectat prea puțin de criză. Avem, totodată, un consens neoconservator pe teme identitar-culturale. Votul din Parlament pe tema referendumului CpF a arătat cu claritate acest lucru.

Centrul la noi este la dreapta, de aceea mișcări conservatoare, naționaliste, populiste, extremiste și xenofobe noi nu apar pentru că ele au permeat demult mainstream-ul. Înfierarea săracilor datorită presupusei lene a lor, lipsa de apetit pentru informații coerente și pentru politici de coeziune și justiție socială, creșterea inegalităților care ne dau pe ultimele locuri în UE, se datorează hegemoniei ideologiei neolib & neocon. Acest pachet doctrinar este dominant și în Vestul ultimilor decenii. Dar măcar în Europa există nu doar o adaptare la neoliberalism, ci și o minimă autonomie politică și varietate a capitalismelor occidentale în raport cu atitudinea auto-colonizatoare a intelectualilor și politicienilor români care au îmbrățișat aceste curente doctrinare fără rezerve.

În acest context autohton neoliberal și neoconservator, destule din ideile sociale și ecologice ale lui Macron, ca punerea la îndoială a funcționării capitalismului mondial, l-ar plasa, cel puțin pentru talibanii dreptei românești, la stânga. Doar popularitatea noului președinte și succesul incontestabil în noile alegeri nu au asmuțit vocile mediatice și politice în înfierarea președintelui francez pentru opoziția sa la politica de dumping pe care o fac firmele cu muncitorii detașați din Est în Vest. Președintele francez, venit în România pentru a negocia, printre altele, și poziția românească de favorizare a muncitorilor detașați arată o dublă discriminare: pe de o parte discriminarea muncitorilor francezi care sunt concurați de muncitori ieftini din est, pe de altă parte discriminarea românilor care nu sunt plătiți la standardele vestice.

În cartea scrisă și lansată înainte de alegeri, Macron are un stil clar, ferm și deopotrivă nuanțat. Cartea e o prezentare personalizată și substanțială a unei candidaturi centriste, cu valențe deopotrivă de dreapta prin încurajarea spiritului antreprenorial, dar și de stânga, cu poziționări progresiste pe care mă axez în aceste note, cu accent constant pe protecție socială, cu o sensibilitate ecologistă critică la adresa derapajelor sistemului economic actual.

Clivajul stânga-dreapta este osificat, consideră Macron, deși consimte să preia din toate tradițiile doctrinare câte ceva. Pentru că crede în inițiativa individuală, inovație și mondializare este considerat liberal. Dar și cealaltă tabără, îl cataloghează drept stângist:

„Dacă însă, pe de altă parte, ține de stânga să consideri că banii nu îți dau și toate drepturile, că acumularea de capital nu constituie orizontul suprem al vieții personale, că libertățile cetățeanului nu trebuie sacrificate pe altarul unei securități absolute și intangibile, că oamenii cei mai săraci și cei mai slabi trebuie să fie protejați fără să fie discriminați, atunci consimt cu tot dragul să fiu considerat un om de stânga” (p. 48).

Provocările la început de secol XXI sunt sistemice, similare inventării tiparului ori descoperirii Americii, iar în sensul acesta răspunsul trebuie să fie revoluționar, în tradiție franceză. Printre destructurările și provocările mondiale la care face referire sunt: „stadiul final al capitalismului mondial care, prin excesele lui, își manifestă incapacitatea de a dura cu adevărat”, „excesele sistemului financiar, inegalitățile, distrugerea mediului, sporirea inexorabilă a populației globului, migrațiile în creștere, de factură geopolitică și cele motivate de mediu, transformările generate de societatea informațională” (p. 80). Cu toate acestea, soluțiile sunt cuminți, aparent la îndemână: continuarea construcției europene printr-o politică de apărare comună și printr-un spațiu fiscal unitar, reducerea cheltuielilor publice în Franța în anumite domenii, dar cuplat cu creșterea cheltuielilor publice de către Germania și renunțarea la austeritate, descentralizarea Franței etc. Cum cheltuielile publice sunt 56% din avuția națională, în timp ce media zonei euro este de 49%, scăderea cheltuielilor ar fi necesară, susține Macron. Dă ca exemplu ajutorul pentru locuință de 18 miliarde de euro care ajunge cu precădere la proprietari, sporind inflația, în loc să ajungă la persoanele mai în nevoie. Ca răspuns la deficitul de patru miliarde de euro, spune că și plafoanele la indemnizațiile de șomaj trebuie să scadă față de nivelul actual de 6000 de euro.

Investițiile publice, dacă scad în anumite domenii, sunt prioritare în altele: 1. investiția în educație, în „capitalul uman, cum zic economiștii”, 2. investiții în tranziția ecologică (de la reabilitări termice la energii non-poluante) și 3. dezvoltarea transmisiunilor de fibră optică. În paralel, sunt necesare investiții în informatizare și robotizare. Dă exempul Germaniei, care deși are de 5 ori mai mulți roboți în fabricile sale, are un șomaj de două ori mai mic. Investițiile în educație nu trebuie să urmărească principiul finanțării egale. Școlile din cartierele defavorizate trebuie să aibă resurse mai multe și profesori mai buni, plătiți mai bine pentru a integra comunitățile marginalizate, lucru valabil și pentru mediul nostru rural unde doar 2% dintre copii ajung la facultate. Potrivit Lui Macron, energia foto-voltaică, în urma investițiilor publice și private, va deveni cea mai ieftină din 2025. Din 2009 încoace au scăzut costurile de funcționare cu 80% și preconizează o scădere de 60% până în 2025.

Fiscalitatea va recompensa riscul și inovarea și mai puțin „renta și investițiile imobiliare”. Este un mesaj important, mai ales într-o țară ca România cu impozite foarte mici pe proprietate în raport cu media UE.

Pericolele ecologice constă în creșterea temperaturii cu un grad de la apariția societăților industrializate. Este o tendință ce va conduce la migrații masive de sute de milioane de oameni și dispariția unor insule și a unor teritorii. Alte îngrijorări sunt legate de cheltuieli mari în extragerea energiei bazate pe combustibili fosili în locul investițiilor în noile tehnologii verzi, apariția unui alt șaptelea continent, de plastic, consumerismul care produce risipă prin aruncarea unei treimi din mâncare la nivel mondial și obezitate, mai ales în rândul celor care nu își permit alimente de calitate și timp liber și un stil de viață sănătos: „obezitatea este de trei ori mai des întâlnită la copiii muncitorilor decât la copiii celor din eșaloanele superioare” (p. 185).

În condițiile în care 70% dintre contractele din domeniul serviciilor sunt pe perioade determinate, Macron consideră că ajutorul social trebuie deschis și independenților,„comercianți sau artizani”. Diferă atât de dreapta care îi consideră pe beneficiarii ajutoarelor sociale drept asistați ori leneși, după cum nu e de acord nici cu ideea dinspre stânga a unei venit minim de bază, care să nu mai fie condiționat de căutarea unui loc de muncă. Chiar dacă sunt beneficiari de ajutoare sociale, care păcălesc sistemul și care trebuie taxați ca atare, Macron apreciază că frauda fiscală, venită în special dinspre oameni mai bogați, este mult mai mare ca sume. E relevant că la noi sunt înfierați într-atât de mult de beneficiarii de venit minim garantat (VMG) care sunt sub un sfert de milion, cu o sumă medie de beneficiar de 280 de lei, cu ocheltuială de 4.5 ori mai puțin față de media UE 28, dar nu se discută de faptul că aproape o treime din economie e nefiscalizată, iar 40% din TVA e necolectat. Acesta e rezultatul hegemoniei ideologice mai sus-amintite, în care corupția este văzută ca sursă unică de probleme. Cum corupția ar fi doar la stat, statul trebuie privatizat, funcțiile sociale ale statului se disipează fiind avantajate structurile de forță ale statului, așa cum arată consensul general cu privire la cumpărarea sistemului de rachete Patriot.

Vederile politice legate de muncă și protecție în câmpul muncii sunt mai progresiste în raport cu așa-zisa stângă PSD de la noi. Luând în considerație creșterea contractelor pe perioadă determinată, plata în caz de șomaj trebuie schimbată, crede Macron sincer sau într-un efort de tip catch all pentru a ajunge la mai multe categorii de votanți. Trebuie trecut de la un sistem bazat pe asigurare la o taxă de solidaritate: „respectivul sistem s-ar baza pe impozite, nu pe cotizații sociale” (pp. 192-193). Egalitatea în câmpul muncii e importantă în termeni de clasă, ca într-ajutorare a precarilor și clsei muncitoare, dar și în termeni de gen și rasă. Femeile sunt plătite cu 10% mai puțin pentru același job. 78% dintre contractele part time sunt ale femeilor în timp ce munca în gospodărie e neremunerată, 3 din primele 40 de companii franceze sunt conduse de femei, sub o treime din firme sunt create de femei (p. 181). Discriminarea este și rasială, etnică și religioasă, ceea ce se întrevede și la găsirea unui loc de muncă: „Studii recente au demonstrat că un candidat perceput ca musulman va primi de patru ori mai puține răspunsuri decât unul perceput ca fiind catolic” (p. 183).

Alte propuneri relevante sunt legate de o locuire ce încurajează mixul social, prin investiții publice și private, în condițiile în care bugetul agenției de renovare urbană ar fi fost înjumătățit în ultimii ani, iar prețul la locuințe a crescut cu 150% în ultimii 20 de ani, deși media veniturilor a crescut doar cu 50%. Tema aceasta nu există în România pentru că tema locuirii este considerată la noi ca fiind un domeniu care se reglează exclusiv pe piață, în ciuda faptului că media UE de locuire publică este de 30% ( față de 2% în RO).

Terorismul are cauze socio-economice, nu e un război huntingtonian al civilizațiilor: „descompunerea socială pe care o trăim alimentează răbufnirea identitară”. În ghetouri, sunt oameni aflați la a doua generație de șomaj, iar unul dintre motive este „trădarea elitelor politice și economice”, care au lăsat inegalitățile și precaritatea să crească. În același timp, statul francez trebuie să lupte necruțător împotriva terorismului, iar Islamul este respectat atâta timp cât se integrează republicii laice și societății franceze fără a „ceda nimic din principiile noastre și a lupta împotriva tuturor comunitarismelor” (pp. 218-219). Cuvântul este interesant și merită zăbovit asupra lui pentru că ideea de comunitate este folosită des și în spațiul public românesc în detrimentul expresiei societate, considerată mai abstractă și ieșind din fragmentare și din spațiul strâmt al străzii, cartierului, al comun-ității predefinite de tradiții, caracteristici și afinități comune. Nu se mai iau măsuri sociale, generale, ci este încurajată intervenția comunitară, la firul ierbii, noul stat neoliberal degrevându-se de componenta sa socială, integratoare și externalizând anumite servicii la nivelul ONG-urilor care se implică în „comunitate”.

Participarea la viața publică alături de ceilalți, egali, este pusă sub semnul fraternității:

„Evoluția societăților occidentale pare să ne fi scufundat într-o formă de tristețe resemnată. Fiecare se vede fixat într-un loc funcțional și puțin mai contează, în fond, dacă asta se face în numele „pieței” sau al „statului”. […] Politica trebuie să fie purtătoarea valorilor noastre. Iar aceste valori nu sunt doar cele traductibile prin eficiență, ci altceva. În numele eficienței economice s-au ruinat vieți întregi. În întreprinderile extrem de complexe, nimeni nu mai știe cine comandă și cine execută. Cei care muncesc, angajați și manageri, par amuțiți de un sistem invizibil căruia nimeni nu știe cine îi deține cheile. Această dezumanizare, această cursă a „optimizării” maxime, poate conduce la drame” (pp. 228-229).

Macron apreciază independența Franței care a refuzat „aventura irakiană” a SUA și MB. Accentul pus pe o politică europeană de securitate a frontierelor este un semnal și pentru România pentru a nu se mai subordona strict părții americane a NATO, în special în contextul unei administrații Trump imprevizibile, și să găsească variante de colaborare cu partenerii NATO europeni. În acest sens, un sistem de apărare ca MEADS, care îi implica nu doar pe americani, ci și pe germani și italieni, era mai indicat decât sistemul Patriot de 4 miliarde de dolari, investiție posibilă realizată de statul român netransparent, fără o dezbatere publică a alternativelor, fără să ne gândim de ce nu sunt sume similare disponibile pentru investii sociale „pacifiste”. În ceea ce privește Orientul Apropiat, Macron este pentru recunoașterea unui stat palestinian și a faptului că politica de colonizare israeliană a fost o greșeală. Principalul focus al politicii externe franceze trebuie să fie Orientul Apropiat și Africa. Scepticismul continental poate fi combătut prin relansarea motorului european franco-german. Brexitul, ca referendumurile eșuate pentru o constituție european, sunt văzute nu ca semne de independență ori xenofobie, ci ca nevoie de protecție din partea populației care a fost pusă în fața deschiderii economiei fără precedent, fără ca destructurările sociale să fie luate în calcul (pierderea locurilor de muncă, concurența cu imigranții pentru un loc de muncă, stagnarea salariilor în Occident și creșterea fabuloasă a veniturilor unei minorități oligarhice). De nesiguranță și de dorința controlului deschiderii, au profitat demagogii naționaliști și populiști.

Dacă mondializarea este benefică și oricum inevitabilă, potrivit lui Macron, capitalismul volatil și speculativ financiar trebuie diminuat considerabil pentru că „produce mai multe inegalități decât oricând în țările dezvoltate”, clasa de mijloc fiind cea sacrificată în ultimii 40 de ani în favoarea acelui 1% din bogații lumii:

„Capitalismul internațional nu se mai reglează de la sine. Și nici prin instituțiile create în acest scop [FMI, BM]. Or, fie că este vorba despre crize financiare, despre sacrificații mondializării, despre victimele încălzirii globale sau despre distrugerea biodiversității, Franța trebuie să lupte pentru anticiparea și prevenirea acestor fenomene, participând la modificarea regulilor internaționale și, în final, la umanizarea capitalismului contemporan. Nu știu dacă vom reuși. De altfel, nu știu nici dacă acest gen de capitalism nu-și trăiește cumva ultimele etape, tocmai din cauza propriilor excese” (pp. 279-280)

De aceea, deschiderea comercială este validă doar dacă surplusul generat este taxabil și se poate redistribui pentru politici publice sociale și de mediu, fără să se scurgă în paradisuri fiscale ca până acum. De aceea, sunt necesare renegocieri a acordurilor UE cu paradisurile fiscale și convergența fiscală a UE în următorul deceniu. Încrederea care i-a fost acordată, dincolo de preferințele unora pentru stânga sau dreapta, înseamnă că reconstrucția europeană este în încă în cărți. Lupta anilor viitori, crede Macron, este între partizanții deschiderii societăților versus celor a închiderii lor, datorită temerilor socio-economice indiscutabil mai mari față de acum câteva decenii când consensul keynesian prevala. Dar avocații deschiderii, crede Macron, trebuie să învețe că inovația și globalizarea, a căror relevanță o amintește constant, nu se pot realiza fără protecție socială. De la centrul propus de el, cred că se poate învăța, mai ales în România, că mainstreamul politic și intelectual trebuie mutat ca preocupări mai aproape de nevoile săracilor și a celor în risc de sărăcie (spre 40%), dar și de problemele celor care deși nu intră în această zonă, se descurcă de la o zi la alta. Politicile în România par croite pentru un cerc restrâns de potentați economic și politic, câștigătorii tranziției, iar purtătorii de mesaje în spațiul public sunt din prima decilă a populației ca venituri, de aceea multe dintre temele din cartea lui Macron pe care le-am amintit succint sunt inexistente la noi.