Că primarul de la Sectorul 4, Daniel Băluță, a organizat, săptămâna asta, dezbaterea ”Parcare versus parc” (aproape) în iarbă, în Parcul Tineretului din București, e de lăudat. Că dezbaterea la care m-am dus – mai nou sunt, cel puțin jumătate 3-4 zile, în fiecare săptămână, rezident al zonei – mi-a reamintit de comediile de confruntări organizate de RMGC ca să-și promoveze proiectul minier de la Roșia Montană, nu mai e chiar așa de aplaudat. Nu m-a deranjat în mod deosebit corul de huiduieli: până la urmă puteam și pot accepta că există câteva zeci de cetățeni care să-și dorească parcarea în discuție. Întristător a fost faptul că după ce reprezentația (dezbaterea) s-a încheiat, iar televiziunile și-au strâns camerele de luat imagini, oamenii s-au liniștit aproape brusc și am putut discuta cu ei și fără fluierături și strigăte (din păcate cei care huiduiau la dezbaterile cu Roșia Montană au avut nevoie de peste 15 ani să se dumirească de minciuni).

Pentru că am fost provocat (cum spuneam, inițial m-am dus doar ca rezident în zona parcului), am luat și eu cuvântul către final. Din punctul meu de vedere, faptul că în anul 2017, încă se mai pune în discuție posibilitatea de a sacrifica suprafețe din parcuri pentru a face parcări e o dovadă de primitivism – nu al celor câtorva susținători ai proiectului, ci al societății noastre în ansamblu. O asemenea discuție/dezbatere ar fi trebuit generată și încheiată încă (cel puțin) din anii 90. Că încă se mai pune o asemenea problemă pe ordinea de zi e pentru că toate administrațiile locale de după 1990 (de când a început asaltul mașinilor asupra orașelor noastre) au eșuat lamentabil în domeniul politicilor publice legate de spațiul public și mobilitate urbană. Cu un sistem de transport în comun performant NU e nevoie să-ți parchezi mașina în fața blocului în care locuiești. Păstrarea sau achiziționarea de terenuri (altele decât parcuri) de către administrațiile locale, pentru a le folosi în diferite scopuri comunitare (inclusiv amenajarea de parcări) reprezintă o altă lipsă de viziune a edililor care s-au succedat în Capitală. Și nu doar o lipsă de viziune, cât și hoție și parandărăt ca-n București, cu ștampile și avize pentru ansambluri rezidențiale și clădiri de birouri eliberate total iresponsabil. În fine, surpriza celor care își doresc parcare lângă blocul lor va fi să se trezească cu traficul auto dublat ori chiar triplat de mașinile care vor încerca să ajungă la parcare.

Am încercat să le împărtășesc celor prezenți experiența din Viena, dar, vorba aceea, să nu ne uităm la alții cum și-au rezolvat problemele, că noi suntem neamul lui Pește cel Dăștept…. Ideea e că vreme de trei luni, mi-am lăsat mașina undeva la Măsa-Așteaptă, la marginea Vienei, de trebuia să schimb două magistrale de metrou și 19 stații să ajung la ea (cam așa, cam ca de la Cluj la Turda ori chiar de la Cluj la Dej). Mi-am luat însă abonament pe transportul în comun: 47 de euro/lună, pe toate liniile de metrou, tramvai, troleu, autobuz, mai ieftin decât cheltuiam într-o vreme pe benzină, într-o lună, în Cluj. Ajungeam mai repede unde aveam treabă, mai relaxat, fără stresul ”găsesc ori nu loc de parcare”, unde mai pui reducerea poluării. De mașină am avut nevoie de două ori, să mă duc o dată la Berlin și o dată la Praga. E drept, politicile urbanistice ale Vienei se pregătesc să sărbătorească Centenarul, că de pe atunci au instituit că spațiile comune sunt sfinte și de pe atunci nu s-a mai atins careva de ele.

În loc să le explice toate astea oamenilor prezenți, domnul primar s-a dat în stambă cu tot felul de glumițe absurde (poate lui i se păreau remarci inteligente) și s-a hămesit la cele câteva zeci, maxim sute de voturi câștigate facil (și pe termen scurt) printre fanii parcării. Și uite așa, se mai duc naibii câteva sute de metri pătrați din Parcul Tineretului, pretext numai bun pentru a justifica tăierea altor câteva sute de metri pătrați în alt parc, și tot așa, până când din parcurile Bucureștiului n-or să mai rămână decât niște cioate, precum cel care supraveghea ”măreț” dezbaterea din Tineretului. Și până când plămânii noștri și ai copiilor și si nepoților noștri vor arăta la fel.