Are și politica, umorul ei. Mai ales când e vorba de umor involuntar. De joi după-amiază, o anumită parte a presei a început să scrie și să vorbească despre ”marile ieșiri în stradă” care s-ar fi anunțat după anul nou, dacă președintele Klaus Iohannis nu l-ar fi desemnat drept premier pe Sorin Grindeanu. Problema trompetelor din presă care au multiplicat ”știrea” asta cu ”țara care fierbe” a fost dilema: cu ce să o ilustreze? Și căutând imagini cu oameni furioși, la proteste, au dat peste cea de mai jos…
Ironia sorții face să fie de la un miting… anti-PSD. Pentru cei mai tineri, care nu știu, Punctul 8 (din Proclamația de la TImișoara) viza interzicerea participării la alegeri, pentru trei legislaturi, a foștilor activiști comuniști și a securiștilor. Iar dacă privim și mai cu atenție fotografia (vezi mai în fundal), citim pe o pancardă (de fapt, chiar pe două)… ”Iohannis președinte!”. Cum spuneam, când cineva își pierde simțul realității, până la căderea în penibil e doar un pas.
***
Liviu Dragnea continuă să-și umfle mușchii și după ce Klaus Iohannis l-a desemnat pe Sorin Grindeanu premier, declarând că dacă nu ar fi făcut asta, ar fi declanșat procedurile de ”suspendare din funcție”. Nu-mi doresc ca România să intre într-o criză politică, dar nu pot să nu mă întreb oare ce ar fi făcut cele 4 (patru) milioane de cetățeni români care au votat în plus în turul al II-lea al alegerilor din 2014, comparativ cu alegerile parlamentare din această lună? Poate că au motive (și cu siguranță au) să fie dezamăgiți de prestația președintelui, dar dezamăgirea asta nu a fost suficientă pentru a-i scoate din casă pe 11 decembrie, pentru a vota PSD. Mai mult, având șansa să-i cunosc ceva mai bine pe mulți dintre cei care în toamna lui 2014 au început mobilizările pentru dreptul diasporei la vot, mă hazardez în a aprecia că ar fi ieșit în stradă și dacă ar fi fost suspendat Klaus Iohannis. Și, evident, n-ar fi ieșit în stradă de dragul lui Dragnea ori Tăriceanu. Nu mă aștept ca Liviu Dragnea să înțeleagă (dacă ar fi înțeles, n-ar fi făcut declarațiile cu suspendarea) că în 2014 oamenii au fost mobilizați de un abuz, chit că de aceast lucru a profitat din plin Klaus Iohannis. Și că puși în fața unui alt abuz, ar proceda la fel.
Poate că sunt eu subiectiv, dar refuzul lui Liviu Dragnea și Călin Popescu Tăriceanu de a răspunde invitației lui Klaus Iohannis de a participa la consultările de la Cotroceni pe marginea numirii unui nou premier în prima săptămână de după alegeri nu-l pot nicicum interpreta ca fiind gestul unor lideri de partide care și-ar fi dorit cu adevărat ca să a ibă un Guvern înainte de Anul Nou. Am arătat deja (vezi aici) că nici măcar de formă cei doi nu și-au pus problema să avem un nou Executiv până la sfârșitul anului. Totul a fost o cacealma, la fel cum tot cacealma e și umflarea asta a mușchilor, cum că Iohannis l-ar fi desemnat pe Grindeanu de frica suspendării ori a protestelor de stardă.
De fapt, atitudinea asta de grădiniță, în care Liviu Dragnea, deși e șeful celui mai mare partid din România, un partid care tocmai a câștigat confortabil alegerile, ține să arate/pozeze cât de mare și de tare ar fi el denotă exact inversul: că e un lider care se simte slab. Doar un lider slab și nesigur ține să-și declame cu orice ocazie puterea. Liviu Dragnea nu e nici pe departe atât de ”mare” pe cât încearcă să pară. Un argument în plus sunt cele două propuneri de premier, ambele etichetabile în categoria ”yes man” (când Sorin Grindeanu a mărturisit că ”va învăța programul de guvernare” parcă asistam la o scenă de școală primară, când un elev e prins cu unghiile netăiate ori cu batista lipsă). Un lider puternic de partid nu ar avea de ce să se teamă de un premier charismatic.
Desigur, Liviu Dragnea are tot dreptul să facă propunerile pe care le-a făcut și să blufeze cum consideră de cuviință. Eu doar constat că opțiunile și declarațiile lui scot la iveală cât de slab și vulnerabil e în realitate. Aș paria că istoria recentă a României îl va cataloga la adevărata lui valoare. Atenție, însă, tocmai această slăbiciune poate fi sursa unor mari abuzuri, că nu sunt multe lucruri mai periculoase pentru o democrație decât un lider slab care vrea să dovedească cu tot dinadinsul că ar fi puternic.
